SPERANTELE VIETII 2010

fabyola · Trimis: 31/07/2009 18:50 Titlul subiectului: TE SARUT MAMA, DE AICI DE DEPARTE!

Mă necăjesc nişte întrebări. Una ar fi, cum pot unii bătrâni să stea atât de mulţi ani singuri?!

Nu, nu m-am dus să fac vre-un material pentru ziar. Era weekend şi m-am dus pur şi rudimentar invitată de o colegă la ea acasa, adica la părinţii ei care locuiau la ţară. Totusi ce am văzut, fiind ceva de natură profund umană, m-am gândit că ar fi elegant să citeasca şi alţi semeni ai noştri...
Undeva, într-un sat din Moldova, trăieşte o bătrână cam singură. Desigur, nu numai ea este aşa, doar că pe ceilalţi nu am avut eu timp să-i văd. Ducându-mă la cineva în vizită, am fost nevoită să las maşina la oarecare distanta din pricina terenului în pantă mare. Ploua, ţi ne era teamă că nu o vom mai putea scoate de pe acolo. Satul stătea să se prăvale si el parcă. In rest, totul este bine, anume lumea munceşte cu sârg, este primăvară, sunt multe munci agricole în această perioadă. Sub un acoperiş de ţiglă cu trei pereţi doar, stăteam la masă la ceea ce se numeşte prin această zonă bucătărie de vară. Stăpâna casei, care era mama prietenei mele, mesteca mămăliga pe soba din cărămidă roşie. Totul era curat şi frumos aranjat. Ploaia, poate dădea o notă oarecum tristă meleagurilor, care de altfel erau verzi şi te determina să faci drumuri de cunoaştere. Eu nu mă gândeam încă să fac aşa ceva, dar invitaţia căzu precis ca fulgerul de la gazda mea, tatăl Marei- prietena mea. Nu am putut refuza, chiar dacă se înteţise ploaia, el zicea că atunci era chiar cel mai frumos de văzut pădurea şi vietatile ei. Ştiam că are dreptate, şi mie îmi plăceau astfel de peisaje, numai că eram deja udă pe jumătate căci cât am fost pe la magazin şi la nişte chioşcuri aşezate aşa la marginea drumurilor, ne-a plouat destul.

M-am uitat la Mara, în speranţa că mă va ajuta, argumentând în vre-un fel neputinţa de a merge, ea însă a sărit nespus de voioasă că da, chiar era timpul să mergem.Nu mai era vorba de maşină, ci doar de un băţ, pe care trebuia să-l ţii mereu mai târziu tine pentru a-ţi face loc prin tufişuri. După ce am ieşit pe poartă, mi-am dat seama că avântarea mea într-un astfel de traseu nu poate fi chiar benefică. Nici măcar tocurile mele nu rezistau. Oricum, era cam târziu pentru ca să mai dau inapoi aşa că, am mers docilă în urma lor. Ne-am întâlnit cu tata Buicu, adică bunicul Marei, ca aşa îi spunea ea îndată ce era mică, adică nu-i putea spune corect, bunicu, şi asa i-a rămas numele. El avea o pelerină militară, nu avea a se teme de ploaie. Şi noi aveam desigur, numai că ale noastre erau subţiri, din polietelienă. Chiar simţeam răceala ploii prin ea. Mi-am adus aminte că maşina avea un geam puţin deschis. M-a cuprins o teamă sau poate grijă, ştiu eu! Probabil că deja ma schimbasem la faţă, deoarece Mara m-a întrebat dacă mă doare ceva. I-am spus şi ei teama mea. Mi-a confirmat şi ea că exista un risc major. Chiar dacă nu era departe de casa ei, erau totuşi câteva cotituri pana acolo. Astfel, am văzut că s-a apropiat de tata Buicu, a vorbit ceva cu el, drept care l-am văzut întorcându-se îngrijorat şi făcându-mi semn să merg fără întârziere într-acolo. Nu am mai întrebat-o pe Mara dacă merge cu mine şi am conceput rău, deoarece nu mai ştiam bine cărarea pe care ajunsesem în padure. Tata Buicu avea cu el un câine mare ciobănesc. Avea câinele acela nişte ochi albaştri şi ciudaţi de credeai că urmează să îţi pună imediat o întrebare la care tu sigur nu vei putea răspunde.

Interesant a fost că ulterior ce i-a spus tata Buicu ceva, Bismark, aşa îl chema, a venit fuguţa înspre mine. La început am avut o reţinere deşi, eu nu am teamă de nici-un fel de animal în general, desigur nu mă refer la cele de talie mare şi nici de cele sălbatice. Bismark s-a lipit de piciorul meu, m-a privit în felul lui şi a luat-o cândva pe cărare, şi desi era multă apă care deja acoperea cărarea el mergea sigur înainte. Eu nu cred să fi reuşit să ajung să ies din pădure. In jumătate de oră am ajuns lângă maşină. Intre timp ploaia se înteţise şi mai rău. Am închis bine geamul maşinii şi pe urmă m-am gândit că cel mai bine ar fi să bat la poarta din faţa mea, să mai stau până trece ploaia. Ca la oamenii buni şi de treabă se vedea un fuior de fum ieşind pe horn, ceea ce însemna că cineva era acasă. Nu a durat mult şi în poarta casei apăru o bătrânică, care mă întrebă dacă vreau să-mi iau câinele şi să intru că plouă rău şi avea de gând să-mi dea un ceai fierbinte şi lui Bismark lapte. Deştept Bismark de tot că, atunci când a auzit cuvântul lapte, a şi zbughit-o pe scările casei. Se cam speriasera de el nişte pisici care stăteau în veranda casei, dar el nu le-a dat importanţă. Eu am avut parte de ceaiul promis peste nişte minuţele bune, lui însă i-a dat bătrâna laptele chiar atunci întrucat, era deja fiert. Poate că aş fi vrut şi eu o cană de lapte fierbinte dar ştiam că ceaiul e de mai mult ajutor în astfel de cazuri.

Tanti Elvira, aşa o chema pe gazdă, m-a întrebat de unde sunt, i-am spus, şi nu am mai aşteptat să mă mai întrebe şi restul, i-am spus în linii generale la cine am venit şi câteva chestiuni necesare aşa pentru ea. Am observat că era chiar mulţmită, altfel ar fi trebuit să mă întrebe, şi deşi tot ar fi făcut-o ar fi trebuit să înconjoare întrebările directe. Am aflat şi eu întreband-o evident tot direct, că are doi copii plecaţi la muncă în Spania. Mai avea o fată, care era înfiată dar pe care o iubea la fel ca pe ceilalţi doi copii ai ei, şi care era în America. Primea mereu de la ea telefoane, că avea si ea un mobil, era chiar la vedere pe bufet. Când am întrebat-o ce îi spunea fata din America la telefon, ea mi-a răspuns că o "săruta de fiecare dată de acolo de departe şi, te iubesc mamă" !. Plângea de fiecare dată, de fapt a început să plângă si atunci când noi vorbeam. In minutul următor, ca şi cum ar fi auzit cineva acolo sus, a sunat telefonul. L-a luat repede. Da mamă, ei cum aşa?, nu se poate! Vino şi pe acasă. Şi plângea întruna. A lăsat telefonul încet pe masă. Nu ştiam ce să fac, auzeam întruna, alo!. M-am hotărât să-i raspund persoanei: Ce face mama? Am auzit in telefon, dupa ce am zis eu, alo! M-am prezentat aşa cum se cuvine, şi i-am spus că probabil vestea dată nu era cine ştie ce de ea întrucât, mama nu se simte bine. Ei, mi-a răspuns fata,trebuie să merg neaparat la Paris, şi ea vrea să vin şi pe acasă, nu am mai fost de mult, m-o fi uitat săracuţa, şi a început şi ea sa plângă, dar nu pot, am două zile la dispoziţie. O să vin la vară. Vă rog să-i spuneţi asta şi, sa aibă preocupare de ea. Mi-am luat rămas bun şi am închis, nu aveam ce să mai discut. In câteva momente tanti Elvira şi-a revenit, îi dădusem apă cu zahăr într-un pahar de cristal din vitrină, asta am găsit repede. Am rugat-o să îşi revină intrucat, fata va veni sigur la vară.

Este şi cum spui matale, spuse cu amărăciune tanti Elvira, numai că eu am acuş 90 de ani si nu i-am văzut de 7 ani pe nici unul. Ceilalţi doi trimit bani acasă şi nurorile mele au făcut case frumoase, îmi trmit şi mie bani, dar parcă ce faci cu banii dacă te doare inima de dorul copiilor? Aveam aşa în gand, să mă duc dupa ei acolo în Spania, că am adresa, bani am, dar m-a spus o nepoată unuia din băieti şi gata mi-a stricat planul. Mi-au spus că şi ei vor veni în vară sigur. Mai aştept, deşi îmi este destul de greu. Vai, cât am vorbit, se lamentă tanti Elvira! Uite, a stat şi ploaia, a ieşit chiar şi soarele. Ma iertaţi că aţi stat din cauza mea pe aici. I-am explicat că mi-a creat plăcere să o cunosc şi să-i ştiu situaţia întrucât uite i-am putut explica că e mai bine să asculte de copii şi să aibă răbdare. M-a privit cu ochii blânzi, aşa cum au batrânii în general, şi mi-a spus că aşteptarea este cea mai grea. L-a aşteptat pe soţul ei de pe front pe când era tânără, a aşteptat băieţii din aramată şi de pe la facultăţi, şi acum ca un fşcut au plecat cu toţii. Vasile, soţul ei a părăsit-o de mult, s-a dus în omenirea celor drepţi. A fost un om bun şi iubitor. Dar asta s-a întâmplat după ce băieţii terminaseră învăţătura cum zicea tanti Elvira. A plâns şi atunci mult şi mulţi ani. Ne-am îmbrăţişat la plecare de parcă ne-am fi știut de mult. Mi-a întins un pachet. Nu am îndrăznit să întreb ce e acolo. Abia acasă am văzut că îmi pusese şuncă, cârnaţi afumaţi şi o bucată mare de telemea. Mi-a părut rău că nu am întrebat-o imediat, nu avea motive să-mi dea nimic.
Când am ajuns acasă la Mara, i-am vazut şi pe ei în uşa magaziei, erau satisfăcuţi de plimbare.Mă întrebam dacă am pierdut sau am câştigat in aceasta călătorie. Eu cred că am câştigat!
----
autor: florentina crăciun fabyola
24 iunie 2009