SPERANTELE VIETII 2010

justitiarul · Poet Data inscrierii: 17/Mai/2010 Mesaje: 18

Sunt doar un ghiocel...

Sunt doar un ghiocel, plăpând
Şi mic, ieşit cu greu de sub zăpadă.
Mi-e cam ruşine, şi am de gând
Plecat să stau, să nu se vadă

Că n-am culoare, nici miros...
Dar nu mă faceţi de ocară,
Căci m-am grăbit să ies de jos,
S-aduc cu mine primăvară.

Nu plâng lăstarii a miros de strugur...

E momentul primăverii... dar nu vine.
S-a rătăcit sau s-a pierdut cu firea.
Ori ghiocelul şi-a greşit venirea,
Ori iarna asta încă se mai ţine.

E frig... iar cerul a-nceput să cearnă
Şi s-a oprit din cursul ei vâlceaua,
Prin dosuri doarme liniştită neaua
De parcă mai aşteaptă inc-o iarnă.

Mi-am aruncat privirile prin vie...
Nu plâng lăstarii a miros de strugur,
Caisul îşi mai ceartă floarea-n mugur
S-aştepte primăvara... că-i târzie.

E toamnă...

E toamnă... de la
Frunza ruginită,
De la parfumul
De struguri tămâioşi.
E toamnă... de la
Para pârguită,
Şi de la norii
Ce devin ploioşi.

E toamnă... de la
Zborul de cocori,
Ce pleacă unde
Toamna nu mai vine.
E toamnă... de la
Câmpul fără flori,
Fără nuanțe
Şi zumzet de albine.

E toamnă... de la
Mărul auriu,
Ce-mprăştie
Mireasma lui de copt.
E toamnă... de la
Firul argintiu,
Ce tâmplele
Le schimbă-n noul port.

justitiarul · Poet Data inscrierii: 17/Mai/2010 Mesaje: 18

Moare pământul...

Puţin câte puţin,
Pământul moare.
La moartea lui contribuim din plin.
O facem conştienţi şi nu ne doare.
Îl dezbrăcăm... şi, pîrjolit de soare,
Pământul moare,
Puţin câte puţin.

Puţin câte puţin,
Îl otrăvim.
Îl otrăvim cu nepăsarea noastră
Şi ne-amăgim că noi trăim din plin.
Împrăştiind în aer moarte-albastră,
Îl otrăvim,
Puţin câte puţin.

Puţin câte puţin,
Pământul moare.
Dispreţuirea lui înseamnă moarte.
Pledăm... cu închipuitele nevoi
Şi nu vedem cum totul ne desparte.
Putn câte puţin,
Murim şi noi.