SPERANTELE VIETII 2010

Gheorghe Voicu · Trimis: 18/05/2010 19:15 Titlul subiectului: Fisier Gheorghe VOICU

Călătoarea

Noapte caldă de Florar, stele licăresc pe cer
Nu adie nicio boare, colţul lunii e stingher
Carul Mare nemişcat îşi aşteaptă călătorii
Să preumble printre astre poeţii şi visătorii.

Pe o rază de lumină îmi pătrunde-n casă luna
Gândul meu hoinar porneşte înspre tine totdeauna
Astăzi tu ai fost cu mine, privirea mi-ai bucurat
Perna-n braţe strâng acuma, mă alin cu un oftat.

Vii să-mi tulburi amintirea ce o port în suflet vie,
Când prin parc ne sărutam minus omenirea să ne ştie,
Ieri ai fost a mea zeiţă, peste inima-mi stăpână,
În zadar te strigă dorul, ram în vânt e a mea mână!

Ai plecat pe drum de seară, doar mirosul a rămas,
Din clepsidră s-a scurs timpul, tot ce-n viaţă m-a atras,
Vântul i-a brăzdat obrazul şi i-a nins pe tâmplă floarea
Ca şi mie, adierea mi-a lăsat tristeţe doară, călătoarea!

23 mai 2009

Arsura flăcării albastre

A fost un foc de paie ce-a ars în zi de vară
Şi-a pârjolit câmpia sub limbile de pară,
Ce-a fost uscat de vreme s-a transformat în scrum,
S-au ridicat spre boltă nori uriaşi de fum.

Calci cu piciorul brazda, la inimă te seacă,
Arsura de sub talpă prin toţi rărunchii pleacă,
De pe răzor privind nu ştii ce se întâmplă
Cu cel prins în vâltoare, de ce-i zvâcneşte-o tâmplă!

Aşa ne-a ars iubirea, o rană mi-a deschis,
Adâncă e ca marea sau chiar cât un abis
N-au stins-o nici săruturi, nici apa de izvor,
Mă mistuie-n tăcere până va fi să mor!

A şters cenuşa ploaia, miriştea nu mai este,
Amorul nostru tainic de-acum e o poveste,
Se stinse flacăra albastră şi ce frumos a fost,
Doar amintiri ne leagă, că restul n-are rost!

Tăcerea şi distanţa în inimi găsiră adăpost!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 13 martie 2010

De aducere aminte!

De ziua ta, iubita mea,
Poeme nu-ţi mai scriu,
Primeşte-n dar inima mea
C-alăturea nu pot să-ţi fiu.

Pe-o pală aripă de vânt,
Arid, eu dorul meu îl pun
Şi ţi-l trimit ţie prin gând
Că-n faţă nu pot să ţi-l spun.

Când adierea lui te-o mângâia
Şi ţi-o umbla prin plete
Să ştii că-i sărutarea mea
Şi-a mea nestinsă sete.

De-o bate crivăţul mai abitir
Ţi-o biciui obrazul
Am să-ţi trimit un trandafir
Să uiţi de tot necazul.

Iar dacă-n palmă-ţi va cădea
Venind din cer de sus
Un rece-albastru fulg de nea
Cu el amorul meu s-a dus.

Topindu-se în palma-ţi mică,
Priveşte-l gânditoare,
Că-n viaţă suntem o nimică,
Iubirea-n veci e călătoare!

Iar dacă-n inimă tu simţi durere
Şi depărtarea te apasă
Primeşte prin neant o mângâiere
Cât sunt plecat de-acasă!

Şi dacă zeii-ţi vor aduce fericire
Iar eu nu-ţi sunt aproape
E şi că eu-ţi veghez din nemurire
Cu îngerii-ndeaproape!

Gheorghe S. Voicu, 7 februarie 2009

Dragoste stelară

pentru EA

Eu ţi-am şoptit un cântec pe strune de vioară
Pentru iubirea parfumată ce mi-ai dăruit,
Trăită luciferic în calda, lungă vară
Când, dup-o viaţă, pe mine tu m-ai regăsit.

Eu ţi-am compus o poezie, un vers ce te-a mişcat,
Pentru stelara dragoste ce sufletu-mi sfinţeşte,
Când inimile noastre-n taină s-au legat,
Să poarte fericirea spre-ascunse căi celeste.

Eu te-am purtat spre stele cu bidivii stelari,
În Carul Mare, ca pe o antică zeiţă
Şi ţi-am clădit pe ele palate de cleştar
Să ne iubim şi să gustăm din cupe ambrozie de viţă.

Eu ţi-am pictat în suflet o candidă icoană
Cu membre împreunate ca pentru rugăciune,
La ceas de noapte, când somnu-ncet te cheamă
Şi, sub închisa geană, un înger cântă al tău nume.

Eu te-am sculptat, vestală, în marmură de daltă
De-a pururea îndrăgostiţii, la tine să se-nchine
Tu eşti Iubirea: eternă, pură, poetic venerată,
Ce te strecori în inimi, prin focul din privire.

Eu te păstrez la pieptu-mi ca pe un crin în glastră,
Alb, pur, închipuind iubirea veşnic absolută,
Sau ca muşcata roşă, bogată, din fereastră
Pe care soarele de vară cu razele-i senine o sărută.

Flămândă de iubire, te pierzi la pieptul meu,
Iartă-mă că nu mai simt fiorul de-altădată,
Doar cu tandreţe nu se alină dorul greu,
Din lumea mea nu mă mai scoţi vreodată.

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 28 septembrie 2008

Strop de ploaie dac-aş fi

Ce mult aş da să-mi fie cu putinţă
Să mă transform ulterior dorinţă
Un fulg de nea, în zbor, m-aş face
Plutind din nour pe pământ în pace.

Te-aş căuta prin iarna viscoloasă,
Şi te-aş afla, pe prag, la tine-acasă,
M-aş aşeza, din vânt, pe a ta frunte
Şoptindu-ţi taina nopţii de la munte.

Şi m-aş prelinge rece în tăcere
Uşor, spre colţul gurii de plăcere,
Te-aş săruta pe faţă şi pe gură,
Să aflu de e fragă sau e mură.

Şi vrăbiuţă aş dori să mă prefac,
Să vin la tine pe pervazul din cerdac,
Să-ţi ciripesc flămând la geam,
Să-ţi cânt tristeţea ce-n inimă o am.

Şi vânt de primăvară-aş vrea să fiu
Cu adieri să-ţi mângâi părul castaniu
Pe ochi să-ţi plâng toată durerea mea
Acum îndată ce se aşterne iarna grea.

Un strop de ploaie cristalin de-aş fi
Piciorul gol până mai sus ţi l-aş stropi,
De coapsa plină m-aş amoreza
Şi pe genunchiul tău m-aş aşeza.

Dar eu nu pot să fiu pe urmă dorinţă
Rămân cum sunt şi plin de suferinţă,
În suflet zace dorul meu adânc de ani
Şi peste el, tot focul stinşilor vulcani.

Gheorghe S. Voicu, 7 ianuarie 2008

Doar credinţa ne luminează inimile

La sticlă dopul n-a fost scos, iar setea mea adâncă
Aşteaptă un potop de sus, izvorul de sub stâncă,
În miez de ziuă e-întuneric, chiar soarele a dispărut,
Un cer de lacrimi, luciferic, se scurge peste noi tăcut!

Prin şanţuri saltă grav brotacii şi se ascund în ţipirig
Şi-au rupt tulpina şi copacii, s-a smuls ecluza de la dig,
Orbecăiesc prin ploaie câinii, scăpaţi din lanţurile lor,
Plecat-au peste mări străinii, se frânge-n inimă un dor.

Chiar gândul s-a-necat sub ape, bolboroseşte la olane,
E-apocalipsa mai aproape, pământului îi este foame,
O viaţă de durere plină, se scurge râu în valuri
Şi-o frunte, până ieri senină, se-apleacă pe sub maluri.

E bolta toată-întunecată, pierit-a soare de pe cer,
Pădurea, de vânt brăzdată, e-acoperită de mister,
Potop e-n suflet şi durere, e viaţa-întreagă suferinţă,
E praf şi pulbere de stele, atunci când nu-i credinţă!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 30 august 2009

Iubire cu gust de mere coapte

S-a reaprins din scrumul dragostei scânteia,
Cu vâlvătaie arde sufletul nebun,
În tine-întrezăresc, de secole, femeia,
Cântată de chitara oricărui trubadur.

Cu gust de struguri şi de mere coapte e iubirea
Acum, când au trecut prin noi atâtea primăveri,
Tu îmi cultivi în suflet şi-n gândire nemurirea
Şi crizantemele melancoliei altor vremi.

Atunci, demult, iubirea tu nu mi-ai înţeles,
A tinereţii mele străluminată stea,
Din valurile vremii lumini se întreţes,
Ce te-a făcut să te întorci în calea mea?

Te-ai reîndrăgostit de-o amintire veche
Pierdută printr-un colţ al prăfuitului sertar,
O viaţă-am căutat prin lume o inimă pereche
Şi până azi nu ţi-am gustat al buzelor nectar.

Cu trainici legături tu eşti încătuşată,
Pe care să le rup să pot ce tare-aş vrea,
Legănătoare valuri te ţin departe ancorată,
Ce tristă fără tine-mi pare viaţa mea!

Acum când toamna rea e-aproape pe sfârşite
Şi iarna viscoloasă la orizont se pregăteşte,
Iar frigul sufletu-mi cuprinde aşa pe negândite,
Tu strânge-mă la pieptul tău şi mă adăposteşte!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 19 octombrie 2008
Oare nu-i totul doar o amăgire?

Mai rămâi, cum să-ţi spun, eu nu m-am priceput,
Din drumul tău să te opresc, ah, de-aş putea!
E prea târziu acum chiar pentru un sărut,
Se toarce firul vieţii lin, subţire, ne-ntrerupt,
Să mângâi anii mei rămaşi, ce mult aş vrea!

Bolta senină acoperă-n amiază cerul zilei de Cuptor,
Trecem grăbiţi, tăcuţi şi-ngânduraţi prin viaţă,
La tine ajunge, astăzi, doar gândul palid călător,
De ochii tăi căprui şi de gropiţa din obraz mi-e dor,
Dar le alung cu apă rece-n fiecare dimineaţă.

Ursita scrisă-n stele, pe frunte-o port tot drumul,
Din zori de ziuă la amiază, chiar seara la chindie,
Amurgul va veni, va risipi spre zarea largă fumul,
Purta-vor peste întinse mări vânturi nebune scrumul,
A nins pe suflet în poiana vieţii cu puf de păpădie!

Lumină stea în depărtări albastre, veşnic neştiute,
Eu raza ta s-o văd lucind pe cer n-o mai aştept,
Se lasă întuneric peste iubire, lăutele sunt mute,
Un soare ieri pe boltă, azi beznă-n nopţi pierdute,
Zadarnic plânge dorul, e gol pustiu la mine-n piept!

În dimineţi senine sau înnourate marea şi oceanul
Întinse pân’ la cap de lume îs, dar setea de iubire
E mai adâncă decât ele şi-oricât i-ai căuta limanul
Nu-l vei afla, rămâne-vei cu oful, dorul şi aleanul,
Că tot ce-a fost, frumos a fost, dar doar o amăgire!

Gheorghe S.Voicu, Rociu, 5-7 iulie 2009

Aşteptare târzie

Pe-aleile din parcul cu castani
Te-am aşteptat de-atâtea ori să vii
Iubirea dulce-aromată a tinerilor ani,
Îmi pare azi mai mult o joacă de copii.

Seninul stelelor din nopţile de vară
Şi calda adiere a vântului de mai
Azi mi le amintesc în fiecare seară,
La fel şi gura dulce când mă sărutai.

Şi chipu-ţi de copilă parcă-l văd
Cosiţa despletită şi ochii tăi căprui
Prin negură de vremuri întrevăd
Zâmbetul cristalin sub cerul albăstrui

Prin foşnetul de frunze ruginii
Căzute toamna pe aleea pietruită,
Şi azi te-aştept tăcut şi trist să vii
Să regăsim iubirea mea pierdută.

Bucureşti, 3 iulie 2009

Somnul, gândului odihnă!...

Somnul, gândului odihnă, m-a cuprins în mreaja sa
Capul greu în perna catifelat mirosind a levănţică
Îmi scufundă fruntea lată, gene lunge, pleoapa grea,
Iar suflarea liniştită cânt-alene, trilul ei de turturică.

Parfumată e mireasma ce adie, mângâind nările mele,
În cearceaful alb, scrobit, înfundat până la barbă,
Vis albastru îmi coboară, se opreşte sub sprâncene
Şi din negură de vreme, tu soseşti în haina-ţi albă.

De pe bolta înstelată, luminată, a noptatecului cer,
Raze argintii coboară, pe aleea cu zorele, la fereastră
Şi prin frunze de cireş se strecoară şi învăluie-n mister
Visul meu de tinereţe, răzbătând din noaptea noastră.

Toarce somnul pe perină îngeri aripaţi ce-mi cântă,
Mandoline şi viori, doine triste la ureche, în surdină,
Psalmice cântări ori arii, simfonii care mă-ncântă,
Iar pe buzele-mi închise, simt sărutu-ţi amandină.

Şi în visul meu stelar, tu-mi mângâi tâmpla căruntă,
Plete castanii şi lunge îţi răsfiri peste-al meu chip,
Tu, icoană de biserici, ce pluteşti ca de pildă o sfântă,
În veşmântul tău cel alb. Viaţa-mi pare-un fir nisip!

Tot şoptind cântec măiastru, alături mine-n pat te culci
Sub cearceaful faldurit, eu te simt de mine-aproape,
Dară dorm profund şi dulce, ca şi somnul unor prunci,
Doar în vis eşti lângă mine, căci o viaţă ne desparte!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 18 ianuarie 2009

Ţipătul iubirii neîmplinite

Pe cărarea lunecoasă ce şerpuieşte sub brazi,
A săpat urme adânci ploaia rapid de vară,
Eu te sprijin cu o mână şi-s prudent ca să nu cazi,
Când coborâm de pe munte spre a merge către gară.

Între două stânci o punte, suspendată pe-un buştean,
Sus e cer senin, albastru, jos prăpastie adâncă,
Îi încerc tăria primul că doar sunt mai pământean
Şi aştept ca să te prind de cum simt sub talpă stâncă.

Ai parcurs doi paşi jumate, stânga-ţi ţii de echilibru,
Iară dreapta-ntinsă-n faţă vrea de mine să se prindă,
Teamă ţi-e, dar nu arăţi, şi-n dârzenia-ţi de zimbru
Calci cu grijă, strângi din dinţi, fără mimă şovăindă.

Dar, deşi aproape-ajunsă, un bocanc o ia-ntr-o parte,
Scapi un strigăt şi te-apleci repezind mâinile-n faţă,
Parc-ai vrea zborul să-ţi iei, doar o palmă ne desparte,
Însă luneci şi mai tare şi nu-mi dai nici o speranţă.

Ai căzut în hăul mare, timp n-avui să te mai prind,
Ecou, ţipătul de spaimă încă-l am şi azi în minte,
Rămas singur, lipsit de tine, am fost veşnic suferind,
O durere strigă-n mine când de noi mi-aduc aminte!

O iubire neîmplinită plâng şi astăzi peste noapte,
Am trăit un vis de-o vară ce-l doream a se-împlini,
N-am avut timp de iubire, nici de drăgăstoase şoapte,
Altu-mi fu în viaţă drumul ce destinu-mi hărăzi!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 6 februarie 2009

O noapte de poveste a fost

O noapte albă de poveste a fost,
Noaptea cerută de iubirea noastră,
Azi simt că nu-şi mai are vreun rost,
S-a ofilit ca roza galbenă în glastră.

S-a dus spre cer ca pasărea în zbor
S-a transformat în lacrimă de rouă
Şi pe pământ s-a scurs în pic de nor
Şi-mi mai apare-n gând, pe lună nouă.

În zare s-a pierdut ca o fantasmă
Când soarele se scurge vara pe pământ
În urmă a lăsat o adiere de mireasmă
Adusă trist, cu jale, pe aripe de vânt.

Ca trilul mierlei s-a pierdut în crâng
Prin foşnetul de frunze legănate seara
În inimă la mine mii de doruri plâng
Când mi le aminteşte cucul primăvara.

Niagara toată aş seca-o, aşa e setea mea,
Însingurat aştept în noapte-adâncă, lungă,
Să vină somnul să închidă pleoapa grea,
Tu, vis de tinereţe, tristeţea mea alungă!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 25 decembrie 2008

Zburat-a pasărea măiastră

De ce îmi tulburi apele, femeie?
De ce tu somnul nu vrei să-mi redai?
In suflet îmi mai pâlpâie-o scânteie
Din focul meu aprins acum mulţi ani!

De ce tu amintirile îmi răscoleşti?
De ce laşi momentul să ne răsfoiască?
Nu vrei să cred că încă mai iubeşti,
Acea de mult uitată pasăre măiastră?

Zburat-a pasărea în depărtări albastre
Alt colţ de cer despică cu aripile sale
Astăzi, în noapte, scrutează alte astre,
Cum de a apărut acum în visurile tale?

Nici eu nu o mai recunosc acum târziu
Chiar dacă uneori o mai zăresc în minte
De tine sufletu-mi secat este pustiu
Şi nu mai simt sărutul tău fierbinte.

Astăzi suntem mult prea departe amândoi
Pentru alte fiinţe efemere făcut-am jurăminte
În lumea pământeană nu suntem numai noi
Închide geana, visul e mult mai cuminte!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 6 noiembrie 2008

Întâlnire amânată

Vreau să vii să-mi dai măcar bineţe,
Chiar dacă nu vom duce la îndeplinire
Visele mele aprinse de o târzie tinereţe,
Şi să te strâng la pieptul meu, iubire!

Focul ce arde dansând în inima mea
De când am regăsit pe-o bancă suferinţa
A reaprins misterul de fiori fără să vrea
Şi m-a cuprins de tine setea şi dorinţa.

Mi-e dor şi mă doare, sunt trist ca şi tine
Sufletul îmi seacă, greu mă pustieşte
Vântul bate-n toacă, sus la mănăstire
Vin’, iubito dragă, de mă mai iubeşte!

Nu te mai mâhni, singură în noapte,
Când în vis ţi-apare un demon târziu
De tine poetic, el este departe
Numai eu aproape, voiesc ca să-ţi fiu.

Doamne, cât aş vrea, într-una din zile
O mândră femeie să-mi apară-n prag,
Să-mi cânte-n ureche şoapte de iubire
Şi-o floare-ntr-o carte să îmi dea cu drag.

Şi de-o fi să vină, vreodată la mine
Şi de-o fi să plece, a doua zi chiar,
Am să prăval cerul peste trei coline
Şi-am să mor în mine de durere, iar!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 8 octombrie 2008

Arde dorul meu în miez de noapte

Prin frasini frunza fragedă foşneşte,
O bate vântul şi-o culcă la pământ,
În noaptea caldă dorul ars frământ,
Şi-un gând răzleţ prin văi călătoreşte!

Cărarea din pădure e umedă de ploi,
Îmi poartă paşii prin negură spre tine,
Mă scutur de-o înfiorare ce îmi vine,
Când mi-amintesc, iubito, de noi doi!

Se rupe creanga udă de apă şi de vânt,
Botează fruntea mea şi-mi spală faţa,
O clipă-mi trece prin minte toată viaţa,
De când nu mi-ai mai spus vreun cuvânt!

Ne-am rătăcit, la primul drum în cruce,
Pe-o altă potecea plecat-am amândoi,
Se scutură arinul de toamnă şi de ploi,
Nu ştim niciunul destinul unde duce!

Se-afundă în pădure ori iese-n luminiş
În spate drumul se închide, iar pe loc
Nu poţi să stai şi cauţi dramul de noroc
Să-i bei nectarul. Şi urci mereu pieptiş!

Dar cupa ce-n mână o porţi este pelin,
Nu vrei să-l bei, dar dacă-ţi este sete,
Nu ai decât amarul care să te-mbete
Şi te usucă vântul ca-n stepă pe ciulin!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 29 august 2009

La Poarta Raiului nu se cer permise

De ce mă întristez, când gândul meu la tine zboară?
De ce oftez când tu mi-apari sub pleoapele închise?
Nu simţi că inima-mi zdrobită pornește să mă doară
Când tu cu două vorbe numai, dărâmi din temelie vise?

Nu te-ntrista când eu îţi povestesc un vis de-o clipă,
Viaţa nu crede în vise şi minuni gândite într-o noapte
Le duce-n depărtări înnegurate somnul pe a lui aripă,
Iar eu trimit prin îngeri, către tine, drăgăstoase şoapte.

Somn uşor, în continuare! Visul elegant să te cuprindă!
Zâmbeşte-n somn când chipul meu ţi-apare dinainte,
Iar braţul meu, pe-ascuns, încearcă de mijloc să te prindă.
Dă visului răspunsul drept, de mine să-ţi aduci aminte!

Chiar dacă nu-i decât un vis, iubind în taină simţi plăcerea,
În paradis vei merge, la poarta lui nu cere nimenea permise,
Când el se ţine-ascuns, păcatul e mai dulce decât mierea,
Sub alt cer cu stele, iubitul te aşteaptă cu braţele deschise.

El te iubeşte, scutit de să clipească, chiar somnul de l-a luat,
Căci geana-nchisă în afară, deschide dedesubt gândirea,
Cu tine merge-n reverie spre un necunoscut înmiresmat
Şi-ar căuta prin stele, alăturea de tine, pururi nemurirea!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 23 octombrie 2008

Murmurul liniştii eterne

Din neant, spre neant ne îndreptăm
Drum în cer ne făurim,
Soare, tu, edificiu al vieţii pământene,
De ce ne-însingurezi?
Eu nu iubesc muntele
pentru că acolo m-am pierdut pe mine,
fără să doresc cu adevărat.
Eu nu iubesc marea
pentru că acolo te-ai rătăcit tu
şi, aproape, nu te-ai regăsit nici azi.
Eu iubesc cerul înstelat
pentru că, în Steaua Sudului,
te văd pe tine,
strălucitoare poveste diamantină.
Încotro te îndrepţi?
În ce galaxie aduci viaţă pe vreo planetă?
Valul imens freamătă nedesluşit
în murmurul impasibil al liniştii eterne.
Nemurirea este genunea prin care alergăm
necontenit, de la începuturi,
fără să-i întrerupem infinitul
cu zorul nostru planetar
cât un strop de timp.

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 4 noiembrie 2008

De-aş fi vântul călător

De-aş fi vântul călător,
prin frunzele castanilor din parc,
aş voi să-mi încurc adierea
în buclele tale castanii
şi să-mi simţi mângâierea,
şi, pe tâmplă, sărutul uşor.
De-aş fi pescăruşul peste ape,
aş dori să-mi odihnesc aripile
pe umerii tăi, mai târziu zborul de noapte
când caut hrană sufletului.
De-aş fi mărul plin de poame
roşii, coapte, cu miros de toamnă,
aş dori să-mi dai o sărutare
pe fiecare fruct aromat
şi tare mi-aş dori să fiu încărcat!
Ce bogat m-aş simţi!
De-aş fi grădiniţa cu flori
multicolore, parfumate,
aş dori să aşez la urechea ta,
şi să-ţi şoptesc plin de fiori,
cea mai scumpă floare-a mea,
taina rădăcinii în fertilitate!

De-aş fi vântul călător!…

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 2 noiembrie 2008

ubesc pe ritmuri de cadril

gândul iubitei / dragostea ei târzie

Sunt încă tânără, aşa aş vrea ca să rămân,
De-a pururi în iubire să-mi scald trupul
Toamna ce vine aş vrea s-o mai amân
Şi ca să gust din miere-aş lua tot stupul.

Să mă-ndulcesc cu dragoste de tine
Aproape să te am, în inimă-ţi fac loc,
Să nu mai fug pe-ascuns pentru iubire
Să nu-mi mai plângă sufletul deloc.

Soarele din zori să îmi zâmbească
Prin raze de lumină călduţe, argintii,
Nimeni ca mine să nu mai iubească
Tristeţea toamnei să plece pe pustii.

Las sufletul deschis, te-aştept iubire,
Nu m-amăgi căci nu mai sunt copil
Tandreţe-aştept în toamnă de la tine
Să mai dansez pe ritmuri de cadril.

Mai dulce ca acum îmi pare că n-ai fost
În viaţă am plecat în zori de zi, devreme,
Acum aş şti să îţi ridic rezistent adăpost,
Te-aştept, iubire-n suflet, nu te teme!

Nu te voi mai alunga cum am conceput demult
La pieptul meu te-oi strânge cu căldură,
Îmi curge sângele prin vene cu tumult,
Tu inimă nebună şi pustie: taci şi-îndură!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 16 noiembrie 2008

Joaca jocului cu viaţa

(inspirată după Viaţa pe un peron – O. Paler)

Ţipăt aspru în noapte -
zvâcnet de disperare
ce sufocă sufletul,
O ultimă şansă de salvare a sa
înainte de scufundarea definitivă.
Risc totul pe o carte,
fie câştigătoare sau nu.
Nepăsător aştept rezultatul final!
Grea aşteptare!
Dar… descumpănire!
Insolenţă!... Siguranţa de sine s-a dus!
Ceva lăuntric mă incită din nou!
Ardoarea palmelor, speranţă!
Pasiune ce sărăceşte inima
şi aşa pustiită – de dor şi de amor.
Echilibrul mă sperie, mă ameţeşte!
Resemnat, o iau de la capăt!
Şi tot aşa, până când …
Dreptatea stă în balanţă
şi nu pe un singur taler.
Lumina înseamnă şi umbră,
Tunetul şi ecoul lui
în cerul de plumb.
Curat şi murdar,
murdar sau curat,
Fiecare idee o partidă de table,
indiferent de colorație cu care joci.
Şi … jocul nu se mai termină!
El continuă şi astăzi,
Poate şi mâine …
Oare până când?...
Până… toată viaţa!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 8 noiembrie 2008
_________________
Gh_Voicu