SPERANTELE VIETII 2010

Gheorghe Voicu

Doar credinţa ne luminează inimile

La sticlă dopul n-a fost scos, iar setea mea adâncă
Aşteaptă un potop de sus, izvorul de sub stâncă,
În miez de ziuă e-întuneric, chiar soarele a dispărut,
Un cer de lacrimi, luciferic, se scurge peste noi tăcut!

Prin şanţuri saltă grav brotacii şi se ascund în ţipirig
Şi-au rupt tulpina şi copacii, s-a smuls ecluza de la dig,
Orbecăiesc prin ploaie câinii, scăpaţi din lanţurile lor,
Plecat-au peste mări străinii, se frânge-n inimă un dor.

Chiar gândul s-a-necat sub ape, bolboroseşte la olane,
E-apocalipsa mai aproape, pământului îi este foame,
O viaţă de durere plină, se scurge râu în valuri
Şi-o frunte, până ieri senină, se-apleacă pe sub maluri.

E bolta toată-întunecată, pierit-a soare de pe cer,
Pădurea, de vânt brăzdată, e-acoperită de mister,
Potop e-n suflet şi durere, e viaţa-întreagă suferinţă,
E praf şi pulbere de stele, atunci când nu-i credinţă!

Gheorghe S. Voicu, Bucureşti, 30 august 2009
_________________
Gh_Voicu